Elia David

Exista o zona literara in care sa zicem nu e urbanizata…literatura pentru copii. Anul trecut am facut o descoperire care mi-a ramas de suflet …Elia David. Scrie pentru copiii de azi, mici si mari, inchipuie o lume in care nicio sanziana sau vreun fat-frumos (intentionat scriu cu litere mici, desi se promoveaza personajele glossy, replicile celor amintiti) nu se cauta sa faca vreo nunta de trei zile si trei nopti, in cara nu se incaleca nicio sa, niciun imparat nu se bate cu vecinul, nu este furat niciun soare…E genul de poveste pe care as vrea sa i-o citesc copilului meu.
Multumesc Elia David pentru ca m-ai scapat de clasicii literaturii pentru copii, luceferii, voievozii, stejarii sau mai stiu eu ce, creioanele moi, catelusii schiopi, …, as mai putea adauga zeci de titluri must read din listele de vacanta si lectura din clasele primare.
Multumesc Elia David pentru Caietul de povesti.
Mi-ar placea sa-ti ilustrez cartile cu fotografii…

Poveste cu o fetiţă care iubea cuvintele
ELIA DAVID

Într-o împărăţie, despre care s-au scris atât de multe poveşti, încât niciuna nu se mai ştie, trăia, mai degrabă pe lângă decât în palat, o fetiţă de împărat. O fetiţă cuminte, care toată ziua se îngrijea de cuvinte.

Acolo creşteau cuvintele peste tot, era o grădină pururi înfloritoare, nu puteai să asişti indiferent la spectacolul trist al unei flori care moare. Unele poezii sunt şi azi atât de catifelate de la cât de mult au fost cuvintele mângâiate.

Dar nu există poveste mare, sau mică, fără o vrăjitoare care unei fetiţe cuminţi să nu-i poarte pică. Vrăjitoarele astea fac tot ce ştiu ca să îţi transforme sufletul nevinovat într-un loc urât şi pustiu. Vă închipuiţi, deci, la inima-i găunoasă şi lipsită de milă, cât de mult putea să aibă ea o inimă de copilă.

Într-o zi, povestitorii îşi aduc bine aminte, fetiţa noastră tocmai terminase de plantat în pământul plin de sevă nişte cuvinte. Nişte cuvinte care înfloreau, atenţie, doar o dată – şi numai atunci când asupra lor se apleca o inimă fără pată. Mai mult chiar decât de soare, toată grădina se umpluse de emoţie şi de nerăbdare.

Nimeni nu se mai gândea acum la vrăjitoarea afuristă şi sumbră ce se ascundea întotdeauna-ntr-o umbră. La viclenia, ori la îngrozitoarele ei tertipuri, la faptul că putea să ia nu doar un chip de înger, sau de băiat, ci şi o mie de alte chipuri.

Toţi aşteptau să vadă, cu jind, acele preţioase cuvinte-nflorind. Şi pe fetiţă râzând încântată.

Dar ele nu au înflorit pe pământ, niciodată...