Hanny

Miron Radu Paraschivescu - Hanny

În seara când s-au întâlnit
Ea se-ndrepta cu pas grabit
Spre locuinta...
(Cântic de mahala)

În seara când s-au întâlnit,
Ea se-ndrepta cu pas grabit
Spre locuinta.


El îi ofera bratul sau,
Dar ea-i raspunse: „Domnul meu,
N-am trebuinta!

N-ascult de tinerii frumosi,
Barbatii toti sunt mincinosi,
Cu-o vorba dulce

Ei te seduc, te-adorm usor
Ca mamele copiii lor,
Când vor sa-i culce...”

El o priveste dragastos,
Raspunde ea privind în jos:
„Ma cheama Hanny...

Cu dumneata sa merg n-as vrea,
Acasa frati si mama mea
M-astept’, sarmanii...”

El o priveste amoros,
E luna Mai – si ce frumos
Noaptea pe luna!

Ascunsi pe-o banca, ei si-au dat
Atuncea primul sarutat,
În voie buna.

El este pictor si sculptor,
Un tânar, doar începator,
Având curajul.

Multi ani de zile la un loc,
Au dus flamânzi si fara foc
Concubinajul.

Apoi comenzi vin nencetat
Si lauri multi l-au consacrat,
E-o bogatie!

De-atunci, el se vazu petit
De multi bogati, care-i promit
Sa-i dea sotie

Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, si-a voiajat
Prin lumea larga.

Menajul lor, asa placut,
Din vina lui a început
Cam prost sa mearga.

Atunci îi spuse: „Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câti o sa-mi placa,

Dar eu si sa ma-nsor as vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleaca!

Vezi plicul asta, poti sa-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!”...

Ea îl priveste suparat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l retine.

Vazând ca fostul ei amic
O pretuieste la un plic
‘Napoi l-întinde:

„Ia-ti înapoi bancnotele
Sunt o fetita domnule,
Ce nu se vinde!...”

Ea disparu – el se-nsura.
O data, de la Opera,
Venind acasa,

La poarta lui el observa
O dama care-l astepta,
Stând rusinoasa:

„Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.

Din ziua când ne-am despartit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii...

Si daca ti-am iesit în drum,
Sa stii ca am un rost acum,
Nu ca golanii

Ce numai zestre stiu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Si-atâta doara.

Eu am venit ca sa ti-o spui
Si-acuma pune-ti pofta-n cui
A doua oara!”

Privind spre dânsa rusinat
El vina lui si-a constatat
Si-si dete seama,

Ca nu-i nici dânsul multumit,
Si de pe cotul ei, smerit,
Luând o scama,

Îi spuse: „Draga mea, nici eu
O stie bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.

E drept, am fost si decorat,
Am luat chiar si Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!

Dar pâna sa te vad aici,
Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!...”

Desi era sub zero grade,
El în genunchi deodata-i cade:
„Ma iarta, Hanny!”

Înduiosata, ea i-a pus
Pe crestet, mâna ei, de sus,
Zicând: „În fine,

Decât sa nu te vad de loc,
Sau tot flamând si fara foc,
Si-asa e bine!...”

Morala

Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Far’ sa se stie

Unde anume, când si cum,
Sculptorul si-a pierdut pe drum
A lui sotie.